duminică, 31 decembrie 2017

Itaca din regăsire

De-atâția ani alerg după himere
Sedus fiind de gândul că mă joc,
Am tot vânat sirene în tăcere,
Și-am tot aprins, mai peste tot, un foc.

Dar nu cedez, mă simt ca si Ulise
Ce-a auzit, doar el, al mării cânt
Și a văzut ciclopi furându-i vise,
Întru uitarea unui legământ.

Din drumul lung m-aşteaptă Penelopa,
Mi-e cunoscut că-i una cu un crez
Ce nu-și vrea împacare cu sinicopa
Îmi dă puteri să nu mă-ngrijorez.

Mi-e dor de cerul nopților din Troia
În care, tot vorbind, am izbutit,
Să nu îmi las nicicum înfrântă voia
De-a nu mă ști de ceva mărginit.

Poseidon, de pe întinse ape,
Știindu-mă mereu căutător,
Mă cheamă să-mi arate de aproape
Valul ce nu-i nicicând un târâtor.

E timpul să mă-ntorc și-nspre Itaca
Cu Hera punctual să mă-nțeleg,
De-acum, e cazul, să termin cu joaca,
Rostul străvechi să nu i-l mai reneg.

Am alergat destul după himere,
Acum e vremea să-mi găsesc un loc,
Redefinind a gândului tăcere
Ca altă formă de trăiri și joc.

marți, 26 decembrie 2017

Fictiva relaxare

Atât de greu îmi e... e chiar ciudat
Să taci mereu, să treacă înc-o zi,
Să vezi că mai nimic nu s-a-ntâmplat
Și totuși să conjugi mereu pe-a fi!

Mă regăsesc mereu într-un trecut
În care-am spus și vrute și nevrute,
Și-n care, nenăscut, s-a renăscut
Un vis cu adevăruri necrezute.

Accept, cumva, de parcă nici nu știu
Că toate au un rol și au un rost,
Și mă trezesc, din când în când, că scriu,
De ceea ce va fi că ar fi fost.

Absurdul pare veșnic, relaxant,
Punând un preț pe tot ce-i bun ca formă,
Sau, dimpotrivă, dur și enervant,
Când paguba-i târzie e enormă.

Idei despre acum mi se opun
Dându-mi direcții oarecum fictiv,
Spunându-mi uneori că sunt nebun,
Axat pe convulsivul instinctiv.

Eu însă tac, și chiar prefer să tac
Sunt prea puțini ce iau ceva în seamă,
Mai toți se plâng, se vaită, se prefac,
De propriul adevăr le este teamă.

Cu argumente spun că e ciudat
Accentul care după moft e pus
Și se arată, culmea, enervat
De nu-i privit mereu de jos în sus.

Nimic nu mai e vechi, dar nu-i nici nou,
Cel care-am fost mult prea puțin sunt eu,
Nu sunt un laș, dar nici nu sunt erou,
Mă simt ciudat... Îmi e atât de greu...

sâmbătă, 23 decembrie 2017

Plecare de orizont

Nopțile, iubito, vezi, sunt reci,
Vine vremea iernii... vreme lungă,
Nu te mai gândi, cumva, să pleci,
Doar aici ai timp cât să-ți ajungă.

Știu că-ți vin, perturbator, idei,
Dintr-un orizont cu vagă formă,
Încercând să-ți dea măreț temei
Încadrării în corset de normă.

Te îndemni, de multe ori, să fugi,
Într-o lume plină de-nșelare
Prinsă-n jocul unor centrifugi
Ce își vor opriri, din disperare.

Urmei însă nu-i găsești alt rost,
Dat fiindu-i veșnic să arate
Ceea ce mereu vei ști c-ai fost,
Făptuind condiții inspirate.

Nu-ți mai vrei al clipei vag răspuns
Când te lași de patimă strivită,
Însă bine știi că, pe ascuns,
Fi-vei, de ispite, părăsită.

Calculezi probabilul normal
Al intrării-n clasice tipare,
Însă restul, evident, banal,
Nu-ți dă dreptul de-a-l numi eroare.

Nu te mai gândi, nu poți să pleci,
Nici înspre departe, nici aproape,
E-nghețată roua pe poteci,
Pietrele încep deja să crape...

duminică, 17 decembrie 2017

Hoinar printre orizonturi

Eu vin, deja am spus, din lumea mea,
O lume-n care toate au răspuns,
Și soarele se vede ca o stea,
Cu-al ei mister la fel de nepătruns.

Pare cam greu, ce spun, să se-nțeleagă,
Ce-nseamnă că din timp nu-mi am reper,
Sau că mi-e viața, oarecum, pribeagă
Altfel aici, cu mult altfel în Cer.

Sunt eu, aici, așa cum mi-este firea,
Descoperind ce nu-s căutător,
Greu acceptând, că-n patimi, omenirea
Se lasă a se ști un vag decor.

Aici, tot văd, când vântul n-are pace,
Cum trestii, mute, temenele-i fac
Sperând că pot măcar să îl împace,
Iar, de va vrea, să-și vină el de hac.

În lumea mea, cu mult altfel se-ntâmplă,
Nici vântul, să se-arate, nu-i grăbit,
Nici iernile nu ning zăpezi pe tâmplă,
Nici cerul nu-i de nori acoperit.

Și am tot spus, că vin, din lumea mea,
În care drumul vieții e deschis,
Și timpul poate, îndelung, să stea,
Demitizând al clipei compromis.

Aici trăiesc, un fel de vis ciudat,
În care cam nimic nu mă surprinde,
În care totul e deja-ntâmplat
Și doar prin amănunte se extinde.

Timp n-am avut și știu că n-am să am
Să mai descurc prea încurcate fire,
Dar am să las în urmă-mi semn de neam
Credința, fără moarte, în iubire.

joi, 14 decembrie 2017

Ispită de uitare

Îți spun, și-acum, că ești ispititoare,
Chiar și de-mi spui că simți că-mbătrânești,
În zori zilei, razele de soare,
Mi te arată ce frumoasă ești.

N-am timp de gândul care să mă-ndemne
Să tot compar realul prea concret,
Cu atitudini și forțări solemne,
Ori năluciri păstrate în secret.

Sânii-ți frumoși mereu îmi sunt ispită,
Aștept un timp în care-am să-i tot am,
Și să te știi frumoasă și dorită,
Când vântul ne va bate noaptea-n geam.

În palme să îi prind și-n mângâiere
Sub pieptul meu să-i lași să îi strivesc,
Și-n clipa de dorință și plăcere
Să nu mă lași deloc să mă opresc.

Să-mi fii, că nu te mint, chiar tu dovadă,
Uitând de semnul crucii-n calendar,
Chiar dacă întrebări întru tăgadă
Nu își vor vrea răspunsu-ți lapidar.

Iar ca motiv al vieții viitoare
Găsi-mă-vei în cel mai clar real,
Și te vei vrea mereu ispititoare
Ca adevăr extrem, fundamental...

miercuri, 13 decembrie 2017

Puțin de spus

Prea multe, clar, eu nu mai pot să spun
Despre această vreme idioată,
Că toți ne vrem afetele de tun
Și gloria, continuu, etalată.

Schimonosite fețe se tot văd,
Chiar caută mereu să se arate,
Și dau de veste lumea ce-o-ntrevăd,
De bun augur, cu forme desfrânate.

Dezmățul ia proporții, peste tot
Se-aruncă-n față, caută-mbuibarea
Acei ce cred, și spun că ei chiar pot,
Să modeleze, cum se vrea, schimbarea.

Ca și cândva, sau mult mai mult acum,
Fariseismul iarăși este modă,
Iar fanatismul își croiește drum
Bazându-se pe viața prea comodă.

Sunt cărturarii puși în rang înalt
Dacă au mintea plină de citate,
Arme perfide într-un crunt asalt
Spre gloria trăirii-n falsitate.

Printre iluzii rar mai e hotar,
Ori controlori sau, clasic, bariere,
Firescul e un bun de inventar,
Înlocuit, din când în când, se cere.

Despre iubire greu de tot mi-ar fi,
Să spun că n-a ajuns o floare rară,
Spun dar că prea puțini mai vor iubi,
Și mulți o văd absurdă, chiar povară.

Totuși mă-ntreb... Ce-aș mai putea să spun
Despre aceaste vremuri tulburate,
În care ne dorim un trai mai bun
Mizând pe fapte, gânduri și păcate?

marți, 12 decembrie 2017

Pronostic profund

Ce dacă ești, pentru mai toţi, enigmă,
Mister prea greu de dezlegat,
N-ai fost nici etalon, nici paradigmă,
Dar astăzi ești ceea ce am visat.

Când te aştept pe-un vers în poezie
Şi-n suflet e când pace, când război,
Mă-ntreb ce vremuri se vor fi să fie,
Când toamnele se vor lipsi de ploi?

Chiar dacă pun un semn de întrebare
În contul unui timp deja trecut,
Iubirii nu îi cer, cu programare,
Idei cu sens de maxim absolut.

La sân ascunzi atâtea mari mistere,
Și-mi dai motiv să explorez profund,
Seama să iau, mai bine, la-ncheiere
Ca-n fapte așteptării să răspund.

Flămând și dornic sunt la ceas de seară,
Și, orice-ar fi, la fel în zori de zi,
Chiar visu-n forma lui, succint primară,
E în consens și nu-l pot risipi.

Pe suflet chiar mi-aş pune ipotecă,
Fără să vreau cumva să o ridic,
Speranței drum i-aș face, din potecă,
Mizând pe timp ca simplu pronostic.

Și dacă, totuși, timpul trece-n grabă,
Pot să-i devin, de-a dreptul, nesupus
Să îl înfrut, și, dacă mă întreabă,
Răspuns să-i dau doar dacă sunt dispus.

luni, 11 decembrie 2017

Declar neclar

Îmi sugerezi, iubito, că-s bolnav,
Și nu-mi vreau omeneasca vindecare,
Stau mult, prea mult, cumva, în așteptare,
Pradă fiind, acestui timp trândav...

Povestea lumii-mi pare un contur
Care, mereu, se schimbă și preschimbă
Și nume-și dă, continuu-n altă limbă,
Ba chiar intraductibil, extradur.

De multe ori mă-ntreb unde încap
Atât de multe forme de iubire,
Slăvite, cu vădită părtinire,
De cei ce cred că-s sfinți, purtând pocap.

Și mă întreb cui pot să și deschid
Din când în când, a sufletului ușă
Ca om cu viață, nu ca o păpușă,
Fără să fiu numit, urgent, stupid...

Prin tot acest, haotic, labirint
Încerc să văd spre orizont o cale
Îndepărtând condiții radicale,
Că nu mai vreau trăirile să-mi mint.

Mă zbat între principii și idei,
Și uneori trăiesc în inerție
Chiar dacă unii-mi spun că-i o prostie,
Acestei vieți nedându-i clar temei.

Al nopții vis îmi este-acuzator,
Când văd că nedreptatea-i o reformă
Ce doar pe ea se-acceptă ca platformă
Și doar pe ea model revelator.

Tu-mi sugerezi, eu însă mă declar
Sărac de gândul vieții-n astă lume,
Bolnav de-o boală care să-și asume
Nefericirea trecerii-n zadar.

joi, 7 decembrie 2017

Continuul concret

Sunt ani trecuți de când de tine știu,
De când îmi ești dorințelor dovadă,
Și chiar de lași sau nu să se și vadă,
Nicicând nu o să fie prea târziu.

Ceva mai mult nu vreau să înțeleg,
Las timpului puterea de-a fi lege,
Ca să putem mai bine înțelege
Cât de firesc e dorul de întreg.

În nici un fel, să uit, cum nu mai pot,
Motive ce ți-am dat să ai în vise,
Caut cortine, falduri și culise
Ca să descopăr un prezis complot.

Și încă-mi am, un amintiri, un gând,
Ce nu s-a dat lăsat înspre rostire,
Dar azi e pas ce îl aștept curând
Denominând a clipei împlinire.

Încă mă crezi un pas extrem de greu,
Încă te zbați în valuri aparente
Însă-ți întorci, privirea, mai mereu
Spre-ntâie gânduri, clare, evidente.

De-atâția ani, îți spun, mereu direct,
Că tu, oricum, oriunde te vei duce,
Vei învăța că drumu-i un efect
A ceea ce dorești a te seduce.

Acum presimt că-i vremea să spun clar,
Că nu mai poți să mergi spre mai departe
De nu accepți al vieții corolar
Miză punând, noi doi, pe-aceeași carte.

Și cum, oricând, întregul e complet
Când nu-i nimic lăsat doar ca-ntâmplare,
Pragul îl treci prin simplul fapt concret,
Eterna omenească-mpreunare.

miercuri, 6 decembrie 2017

Temei de zăbovire

Sunt singur noaptea, n-am prea multe-a face,
Prin amintiri nesomnu-mi zăbovesc,
Și mă trezesc, uitând să mai am pace,
Când nu prea știu, de fapt, ce-mi amintesc.

Sunt multe amintiri, ce-n fapt, cu tine
Mă tot surprind și au firesc temei,
Lăsându-mă să simt că-mi aparține
Gândul că ești altfel printre femei.

Răzlețe vremuri am, mereu, a trece,
Printre labirintul ce ne-a rătăcit
Pe drumul unei nopți de toamnă rece,
Care ne cere-acceptu-n mod tacit.

Puține vești îmi țin aprinsă torța
Unei idei de care mulți nu știu,
Și care-mi dă răbdarea și-mi dă forța
Să nu mă tem de cruntul prea târziu.

Îmi amintesc că fi-va, clar, fecundă
Șoapta dintâi, cu gând premonitor,
Când tu vei vrea lumina să te-ascundă
În viitorul cert lămuritor.

Ca și avans, plătesc, acum o vamă
Chiar că presimt că nu-i un preț corect,
Dar știu că timpul, vieții, mă reclamă,
Găsindu-mă uzurpator suspect.

În așteptări de vremuri ce-or să vină,
Singurătății nopții-i sunt fidel,
Cu asumata-mi, efemeră, vină
De-a accepta un nefiresc altfel.

Așa cu el mă-mpac, nu am ce face,
Totuși, îmi e imbold, să-mi amintesc,
Și să-mi găsesc, a clipei, scurtă pace,
Și cum, în lipsă, tainic, te iubesc.

marți, 5 decembrie 2017

Tăcând, timid...

Mă simt timid, cu greu mai am cuvinte
Să-ți spun măcar ce-n vise îmi doresc,
Măcar ceva din ce îmi amintesc,
În zori de zi, când multe-mi trec prin minte.

De multe ori mă-ntreb de am dorințe
Ce vin din vremea unui timp trecut,
Când ne-am văzut, știut și cunoscut
Și ne-am jurat continui năzuințe?

Îmi este, uneori, mirarea mare,
Când, pare-se, atât de multe știm,
Despre tandemul ce ni-i dat să fim
Într-un altfel de logică-ntâmplare.

Îți spun cumva, mai fără lămurire,
Că ne e dat să ne simțim grăbiți,
Și de îndemn cu mult prea ispitiți
Spre o întâie noapte de iubire.

Urmarea îmi e clară și, ți-aș spune,
Când întreba-vei cum de, încă, pot
Să cred că fantezia-i un complot,
Ce trecerii-n banal se contrapune.

Cum nu-i nimic, nicicând, prea nou sub soare,
Nici eu să zic nu am nimic mai mult,
Prefer să tac și gândul să-ți ascult,
Știindu-te, prin Cer, căutătoare.

Nu mă prea-ndemn să-ți spun, ca și poveste,
Cum de va fi vederii să-mi fii drum
Ca depășind pe cel dintâi acum,
Un tot comun esențe să ateste.

Al vorbei mers îmi este la-ndemână,
Dar, recunosc, nu pot să-l folosesc,
Cuvintele-n tăcere mă îngână,
Când mă gândesc să-ți spun că te iubesc.

duminică, 3 decembrie 2017

Cumul de pași

Cu mine duc trecutul multor ani,
Urcări și coborâri și multe fapte...
În amintiri păstrez bătrâni țărani,
Ce încă-i văd, în vis, în miez de noapte.

Și duc atâtea ierni, ce-au tot lăsat,
Prin albul lor lumini să se-ntrevadă,
Un tot ce-a devenit adevărat,
Când multora nu le venea să creadă.

Am mers mereu din ierni în primăveri
Pe sub zăpezi ce se lăsau topite
Împovărat de lungile tăceri
Ce-mi deveneau, de multe ori, ispite.

De multe ori, banalele furtuni
Mă aruncau în orizonturi mute,
În care doar călcând pe-ncinși cărbuni
Puteam să fug de drumuri abătute.

În arșița secantelor călduri
Nu m-am aprins, știind că-s trecătoare,
Și am găsit, în plin deșert, păduri,
Izvoare și dorita lor răcoare.

Admonestat de-al toamnelor firesc,
Viața-mi găsea mereu alte motive
Să mă întorc spre rostul meu lumesc,
Prin multe adevăruri cognitive.

Când dat mi-a fost un haos indecis,
A trebuit să uit orice tăgadă
Și să mă las pe propriul vers înscris
În cărți ce vieții îmi vor fi dovadă.

Iar clipa, azi, e cumulul de pași
Ce drumului i-a dat, însemn, repere,
Și stă de veghe celor trei urmași
Care putea-vor, nemuriri, să spere.

vineri, 24 noiembrie 2017

Ispititoarea sărbătoare

De multe ori, în noapte,
mă simt că obosesc,
De-atâta încordare
să pot să mă opresc,
Când dorul mă îndeamnă
și drumuri îmi croiește
Spre clipa de-nălțare
ce rostul definește.

Mă țin, cu toată-mi vrerea,
să nu mă las pornit,
Și-mi spun că nu e cazul
de-a fi ademenit,
Mințindu-mi visul nopții,
te tot numesc ispită,
Sperând să-mi fie ziua
cu mult mai liniștită.

În marea-ți depărtare
aș vrea să te găsesc,
Să-ți spun povestea vieții
așa cum o trăiesc,
Și cum îmi trece vremea,
când timpul, ce-o măsoară,
Îmi dă mereu de veste
că vreau, sau nu, el zboară.

Ești, undeva, departe,
și nu am cum să vin,
Opreliști ale lumii
în loc, încă mă țin,
Nu-i însă nici o cale
speranța să omoare,
Va fi să-mi vii aproape,
la ceas de sărbătoare.

duminică, 19 noiembrie 2017

Pornit înspre suire

Nu mă mai vezi, iubito, pe niciunde,
Poți să declari că m-am pierdut de tot,
Că nu știi ce vâltoare mă ascunde
S-au sunt ascuns de-al faptelor complot.

Din când în când mă las văzut prin semne,
Și-ți recunosc ce mult m-am rătăcit,
Ținându-mi jurămintele solemne
Din vremuri ce consimt că le-am trăit.

Îți mai apar, cum bine știi, în vise,
Acolo sunt la fel, nu m-am schimbat,
Și-n glumă-ți spun că jocuri de culise
Pe față date, drum de ducă bat.

Greu îmi e dat să știu ce e cu mine,
Prin ce cotlon al vieții caut drum...
N-ai să mă crezi... Mi-e dor, cumplit, de tine,
De-al clipei foc, de al dorinței scrum...

Simțind din plin, îți spun că prin furtună,
Un colț de cer, senin, văd foarte rar,
Dar nu mă tem că nori mereu se-adună,
Deja îi am reper de calendar.

Sunt acuzat că fug de bătrânețe,
Și-n calea mea venită, n-o accept,
Dar dau mereu, dorințelor, binețe,
Pașii, grăbiți spre fapte, mi-i îndrept.

Mă recunosc, dar nu sunt eu de vină,
Eu nici în gând nu vreau să mă opun,
Doar caut, încă drumuri spre lumină
Și numai mie știu să mă supun.

Mă lupt cum pot, cu minimele forțe
Ca să-mi păstrez puterea de-a trăi,
De-a mai aprinde focuri, lămpi și torțe,
Înspre Golgota crucea a-mi sui.

vineri, 17 noiembrie 2017

Timp cu motiv

N-am timp să plec, nici nu am timp să cad,
Chiar dacă-n suferințe-mi trec o vreme,
Și-mi pare viața ca trecând prin iad,
Mizând mereu pe teorii extreme.

Mai am un gând, ce se preface-n dor,
Și de-mplinit a vieții-ngăduință,
De-a fi măcar cuvânt nemuritor,
Slujindu-l totdeauna cu credință.

Mă simt împins pe drumuri și cărări,
Și ispitit cu gând de renunțare,
Ori căutarea altori încercări,
Menite-a-mi fi continuă chemare.

Și mă tot simt, spre alte vise, dus,
Contrare unei minime decențe,
Ca-ntr-un final să mă accept sedus
De trâmbițate, pe ascuns, scadențe.

Timp nu mai am prea mult să mai aștept
Să văd normalul reintrânnd în formă,
Căci văd înspre departe, drumu-i drept,
Și-mi este dor de-a faptelor reformă.

Ceva suprem, ceva ce tot nu știu,
Mă face să-mi găsesc mereu speranțe
Că nu e niciodată prea târziu
Prentru urcării spre culmi de performanțe.

Sunt izgonit, se spune, însă pot
Să nu-mi fac timp să cred idei deșarte,
Să dau mândriei titlul de complot
Întru plecarea-mi, grabnică, spre moarte.

Rămân ce-am fost, ce sunt, ce voi mai fi,
Sedus mereu de lipsa de tăgadă,
Știind că-mi este dat a dovedi
Că văd ce nu vor unii să se vadă.

vineri, 10 noiembrie 2017

Rugăciune-n deznădejde

Cerne, Doamne, liniștea iertării
Peste multa lumii suferință,
Și sădește muguri de credință
Alungând absurdul disperării.

Orișicât de-amar ar fi pelinul,
Nu ne face rău mai mult ca ura,
Care ni-i mai grea decât tortura,
Dându-ne, pe totdeauna, chinul.

Fii cu noi pe drumul rătăcirii,
Când uităm orice a înțelege,
Și mizăm pe dreptul de-a alege,
Căutând mirajul fericirii.

Că ne pierdem sufletu-i notoriu,
Zbaterea e cea dintâi dovadă,
Mai și stăm, habotnici, în grămadă,
Așteptând un sprijin iluzoriu.

Vino, Doamne, stai la noi în suflet,
Du-ne, Tu, pe drumul spre lumină,
Ne avem credința prea puțină
Speriați de-al neputinței urlet.

vineri, 3 noiembrie 2017

Perfecta opoziție

De multe ori ţi-ai spus că ai iubit,
Că prin simţire ţi-ai trăit iubirea,
Că vieţii ce-ai avut ai dăruit,
Şi-ai căutat să ştii ce-i nemurirea.

Te-ai tot lăsat, în vremuri ce au fost,
Să fii, unui pariu, o simplă miză,
Spunându-ţi că e timpul unui rost,
Fiindu-ţi, altfel, ţintă şi deviză.

Abia acum începi să te cobori
Din vise în idei şi în dorinţe,
În ploaia ce, de-a pururea, sub nori,
Dă, gândului, repere şi tendinţe.

Şi-aşa îţi spui că nu îţi este clar
De unde vin porniri necuvenite,
Privind spre orizontul circular
Cu mărginiri, în felul lor, finite.

Simţi, altfel, gândul care-ţi este dor,
De mine spui, însă ţi-e dor de tine,
Că te-ai tot vrut să fii a tuturor,
Uitând că viaţa ţie-ţi aparţine.

Schimbarea-şi are alte trăsături,
Care îi dă atâtea noi repere,
Dar timpul încă-şi caută măsuri,
Trăind, în mod ciudat, prin viciere.

Cândva spuneai că viaţa-i un calvar
Mereu impusă şi mereu condusă,
Dar astăzi vezi, firesc şi necesar,
Să fii, celei ce-a fost, perfect opusă.

Iubeşti acum şi nu poţi să-ţi explici
Cum ţi-ai găsit această simplă cale,
Şi cum de ai uitat să te duplici
Sfidând motive veşnic imorale.

joi, 2 noiembrie 2017

Percept de faptă

Acum că sunt la mare depărtare,
Și ploaia nopții-mi este orizont,
Mizez pe vorba spusă la-ntâmplare
Sau chiar deschid, fără să lupt, un front.

Și nu mai iau nici un percept în seamă,
Tăcerii nu-i mai pun un mare preț,
Chiar dacă vei simți, cumva o teamă,
Gândindu-te că sunt prea îndrăzneț.

Îți spun, câte puțin, dar spun din toate
Pe care, amândoi, le vom trăi,
Ca-nțelegând că orișice se poate,
Să dăm nuanțe verbului a fi.

Ne vom iubi pe margine de noapte,
Ne vom iubi pe latul unui pat,
Tu îngăimând frumoase, blânde șoapte,
Eu căutând spre sânii-ți, însetat.

Cerul va fi lipsit de-a sa lumină,
Nici vântul nu va sta decât tăcut,
Când tu, frumoasă, tandră și divină,
Mă vei voi cu totul, absolut.

Am să mă las pe mine semnătură,
În pântec îți voi fi autograf,
Iubirii să n-avem nici o măsură,
Nici amintiri pierdute cândva-n praf.

Și iar vom vrea, dând gândului putere,
Să-mi dăruiești, la ceas de zori de zi,
Fireștile, normalele repere,
De-a accepta, că-i dat, a ne iubi.

marți, 31 octombrie 2017

Fardul de normă

Minciuna azi, nu-i doar un simplu rege,
L-a depășit deja pe Dumnezeu,
E în afara legii dar și-n lege,
Pare, prea clar, că vieții-i e nucleu.

De la vlădică, până la opincă,
De la cei vechi și până la cei noi,
Își fac dintr-o minciună o lozincă,
Bună la pace, bună la război.

Și-n rang se urcă cel ce prin cuvinte
Spune oricui doar ceea ce-i voit,
Îi place lui, deși-i e clar că minte
Cade plăcut și celui ce-i mințit.

Tot ce contează-i searbăda putere,
Care oricum e pusă la mezat,
Și efemera clipă de plăcere
De-a fi precum e pomul lăudat.

Chiar umbrei i se dă o strălucire
Ce seamănă cu aura de sfânt,
Justificând fireasca ei mărire
Prin dreptul, invincibil, la cuvânt.

Trecutul e poveste schimbătoare,
Robit mereu ideii din prezent,
Când cu nuanțe rău prevestitoare,
Când cu accent de podium evident.

Moartea-i absentă, ori, mereu prezentă,
Ca și atu, lozincă, sau stindard,
Sau dacă e-n câștiguri elocventă
Când pune lacrimi pe eternul fard.

Se spun pe față multe într-o formă,
Făcându-se la adevăr apel,
Ca paravan pentru o altă normă
Și un sistem habotnic, paralel.

Puțini mai tac... tot mai puțini ascultă...
Dar mult prea mulți se-arată că-pricep,
Ba chiar că și minciuna-i tot mai multă,
Dar tot cu ea cuvântul și-l încep.

marți, 24 octombrie 2017

De știți, când știți?

Voi, dragii mei puţine azi mai ştiţi,
În fel şi chip redefiniţi iubirea,
Vă e de-ajuns pe alţii de-i priviţi
Să spuneţi că pot fi mai fericiţi
Dacă îşi schimbă, într-un fel, gândirea...

În voi, tot timpul, ce-i mai bun găsiţi,
Vă este, cu folos, mereu, trăirea,
Sau vă vedeţi pe voi nedreptăţiţi,
Vinovăţii spre alții repeziţi,
Că nu v-a fost deplină împlinirea.

De câte ori de fapte vă feriţi,
Chiar dacă alta va fi fost pornirea?
Vă daţi motiv, recunoscând, grăbiţi
Că n-aţi voit măcar să vă opriţi
Dar aţi vorbit mereu, mimând uimirea...

De multe ori aud că tot vorbiţi
Că-n decădere-i toată omenirea,
Şi-ar trebui să fim mereu uniţi,
Să nu ajungem nişte parveniţi...
Dar ştiu că vă jucaţi cu amăgirea.

În mod bizar pe oameni îi numiţi
De după cum li-i starea sau vorbirea,
Nu vă e greu să nu vă mai sfiiţi
A încerca pe mulţi să-i nimiciţi
Când le simţiţi, cumva, împotrivirea.

Idei frumoase încă împărţiţi
Celor ce-n faţa voastră îşi pierd firea,
Când sfaturi daţi, şi spuneţi, liniştiţi,
Pe care drum e bine să porniţi,
Că ştiţi destinul şi vă ştiţi menirea...

Prin vorbe iluzorii răsplătiţi
Când ajutată vă voiţi mărirea,
Însă uşor vă este să jigniţi
De nu e cum o vreți, cum o doriţi,
Sau nu vă este, de ajuns, sporirea.

Şi-atunci, vă-ntreb, cât de puţine ştiţi,
Ce-a fost, ce e, şi ce va fi iubirea?
Cât de uşor pe calea ei porniţi,
De nu e cum o vreţi, cum o doriţi,
Ajunge-veţi să vă pierdeţi cu firea?

luni, 16 octombrie 2017

Ziua cu însemn de carte

Această zi n-ai cum s-o ştii altfel,
Va fi un început spre totdeauna,
Chiar dacă e, ca altele, la fel,
Vedea-vei clar cât a ţinut furtuna.

N-am spus nimic, şi nici n-am pregătit
Ceva ce-ar duce viaţa în extreme,
Doar gândul l-am lăsat nedomolit
În marile şi micile probleme.

Mă vei cunoaşte, când, oprit din drum,
Rostise-vor doar câteva cuvinte
Şi lipsa-ţi de curaj va fi doar scrum,
Putând să ai porniri în trup şi minte.

Te va împinge-al vieţii lait-motiv,
Trăind ascuns, de mai demult, în tine,
Să pui accentul, clar, pe vocativ
Ca sens al regăsirii de destine.

Cum nu credeai, cum eu nici nu gândeam,
Această zi e zi hotărâtoare,
Va fi să ştim că totuşi mai eram
Noi înşine motive de sărbătoare.

De-ar fi să ştim că-i totu-ntâmplător,
Ne-am tot gândi că timpul vieţii trece,
Dar nu-i aşa... Mă simt acum dator
Să nu mă-mbăt, nicicum, cu apă rece.

De-aceea nu spun zilei că-i un pas,
Care deja se vrea înspre departe,
Dar e un semn trasat pe-al vieţii ceas
Anume pus, precum un semn de carte.

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Picanterica tristețe

Nu sunt iubito, trist, nici supărat,
Doar am uitat, de-o vreme, voia bună,
Şi poate că mă vezi îngândurat
Spre noaptea ce uitată e de lună.

Privesc în gol, îmi zici... însă ţintesc
Spre vremuri ce-mi aduc în amintire
Credinţa ce o am, că prin iubire,
Destinele, oricum, se împlinesc.

Nici nu prea am privirii alt motiv
E-atât de multă luptă inutilă
În toată-această lume mercantilă,
Ce-i place mult consensul distructiv.

Cuvinte multe-n jurul meu aud,
Însă prea rar ceva mă mai atrage,
Că sunt mai mult eterne monoloage,
Pe-acelaşi calapod, picant, zălud.

Singurătăţii, ţintă, ştiu că sunt,
Nu-i pentru mine chiar o noutate,
Dar am, aşa, mai multă libertate,
Cu ceea ce sunt eu să mă confrunt.

Aşa pot sta, să văd, cum cad şi cad,
Atâtea frunze, grabnic, vestejite,
Şi urmele de paşi, nemaiumbrite,
Se văd a fi şi lacrimilor vad.

Unii îmi spun că mult, prea mult, gândesc,
Când stau cu ochii duşi prin cer, la stele,
Şi uit că omul duce lupte grele
Cu tot ce, omeneşte, e firesc.

Acestea toate care, pas cu pas
M-au dus să fiu acel ce-acum se-arată...
Privirea, poate, chiar mi-e-ntunecată,
Din tot ce ştii, vezi tot ce a rămas...

Mă vezi tu trist? Mă vezi aşa schimbat?
Te şi aştepţi să spun că ai dreptate?
Contradictoriu-ţi spun că se prea poate
Ceea ce spui să fie-adevărat.

joi, 12 octombrie 2017

Între astfel și altfel

Nu povestesc în versuri, nu descriu,
Doar întâmplări ce se petrec cu mine,
Dar mă trezesc, de multe ori că scriu
De cum ar fi să fie rău sau bine.

Sunt eu, la viaţa mea, firesc părtaş,
Şi m-am dedat, prin ani trecând, la fapte,
Dar tocmai, că am vieţii un făgaş,
Ştiu cum se simte ziua-n plină noapte.

N-am cum să ştiu de unde vin idei
Ce dau simţirii maximă valoare,
Şi se prefac, în versuri, sub condei
În bob de rouă, lacrimă de soare.

Ştiu însă clar, de multe ori mă prind
În jocul vieţii, întru tot, reale,
Când, pare incredibil, dar surprind
Cu judecăţi întregi raţionale.

Iar ca să fie clar ce-i un efect,
Mă pun pe mine cauză primară
Că-s mai uşor absurd sau circumspect
Şi pot să-mi duc greşeala ca povară.

Am şi greşeli de care tot vorbesc,
Ce-mi mi le-am pus ca borne la hotare
Ca nu cumva să uit ce-i omenesc,
Şi-n cale să le ies, cu disperare.

Dar nu exclud, nimic, din ce-nţeleg
Că fi-va rost ce dat îi e să vină
Spre a reface, grabnic, un întreg,
Spart în bucăţi de lipsa de lumină.

Iar dacă e, în unele, să fiu,
Nu scriu altfel, în notă discordantă,
Să nu mă încadrez, de timpuriu,
În nici o circumstanţă agravantă.

Astfel se face că, în nici un fel,
Nu sunt absent din cele ce sunt scrise,
Mereu acelaşi sunt, mereu altfel...
Doar vieţii-i sunt ideile subscrise...

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Hotar și prag

Pe unde sunteţi, dragii mei, pe unde,
Pe unde drumul vieţii v-a ascuns,
Ce întâmplare încă vă ascunde,
Cât timp de rătăciri vă e de-ajuns?

Într-un demult, când vă dădeaţi dreptate,
Când lumii vă credeaţi nemărginiri,
Crezându-mă deja pierdut de toate,
Mă şi vedeţi pierdut din amintiri.

Acum vă ştiu din simpla amintire
Al unui timp ce mie-mi este clar
Sedus de a greşelii amăgire
Ce prag v-a fost, iar azi vă e hotar.

De mine nu mai ştiţi, de multă vreme,
Decât că nu merg drumuri înapoi,
Şi nici de moarte n-am a mă mai teme,
Încrezător în viaţa de apoi.

Am adunat, cu voi, învăţătură
Şi chiar şi după voi, precum aţi spus,
Când, fără de motiv, vedeaţi cu ură,
Mereu, privirea-mi, îndreptată-n sus.

N-am vrut să văd că voi v-aţi pus pe fugă,
Temându-vă, prea mult, de propriul gând,
Ştiind că timpul poate să distrugă
Pe cei ce urii sufletul şi-l vând.

Sunteţi acum de adevăr departe,
Într-un altfel aşa mă simt şi eu,
Eu însă ştiu că drumul mi-e spre moarte,
Şi-aşa îl regăsesc pe Dumnezeu.

joi, 14 septembrie 2017

Întoarceri de departe

Distanţele ne ţin prea mult departe,
De fapte spui că n-au avut nici rost,
Dar nu te miri că viaţa nu ne-mparte
Între ce astăzi e şi tot ce-a fost...

Tu ştii ce-a fost... Pornire dintr-o dată,
Imbold născut şi fără de motiv,
Cumva ca amintirea dezlegată
Şi reluată-n sens evolutiv.

N-a fost doar gând ce a trăit o clipă,
Nici nu s-a vrut, în timp, lăsa uitat,
Chiar când credeam că viaţa ni-i risipă
În tine m-a lăsat, în veci, purtat.

Nu mă simţeai străin, nici tu străină
Nu a fost dat o clipă-a te simţi,
Trăiam o taină, întru tot divină,
Şi-n noi vroia ceva a consimţi.

N-a fost o faptă, ci un şir de fapte
În care aşteptarea s-a topit,
Şi s-a aprins ca foc pe prag de noapte,
Şi-n zori, să ardă aprig, s-a pornit.

Într-un altfel, sub umbră de secure,
Când gânduri, cu săgeţi, ne-a fost trimis,
Cerul ne-a luat durerea să o-ndure
Ca rostul faptei să ni-l ştim promis.

A fost apoi, un timp, destul să treacă
Tu căutând, ba chiar mergând, un drum,
Eu apă căutând în piatră seacă
Şi încercând răbdarea să-mi consum.

Cu dus şi-ntors au fost să fie toate,
În cale nu-ţi mai stă acum nimic,
Din obicei mai spui că nu se poate,
Dar visele de gând ţi se dezic.

Drumul va fi aducerea-ţi aminte
A ceea ce m-ai vrut şi-ai vrut să știu,
A zilei reci în care tu, fierbinte,
În tine, pe vecii, m-ai vrut să fiu.

Uitând astfel că astăzi sunt departe,
Departele va fi apoi uitat,
Că, pagini lipsă, dintr-a vieţii carte
Le-avem de scris, le-avem de îndreptat.

duminică, 3 septembrie 2017

Neputințe-n nepăsare

N-am cum să fac să stau fără să-mi pese,
Când te privesc prin faţa mea cum treci,
Să îmi înfrâng un gând care se ţese,
Voind, ca să tot vii, să nu mai pleci.

Nu pot să iau, din jur, nimic în seamă,
Şi nici să văd altceva, orice-ar fi,
Instinctualul dor spre vis mă cheamă
Reînvăţând ce-neamnă a iubi.

Încerc mereu, dar nu mă pot abţine
Să-mi duc privirea cât mai mult în jos,
Dar umbra-ţi văd, şi-mi amintesc de tine,
Şi gândul se întoarce, brusc, pe dos.

Tremur de umbră văd, dar nu mă miră,
Dorinţe-n tine simt, şi sunt fireşti...
Tu ochii-mi vezi, şi vezi că te admiră,
Dându-mi îndemn spre fapte omeneşti...

Ştiu cum privirea ta, orice ai face,
Pasul îmi bate, tot mereu, pe loc,
Şi noaptea nu îmi lasă somnu-n pace,
Mă face să resimt arsuri de foc.

Te-ntreb pe tine, cum să nu îmi pese,
Cum să privesc cât mai departe-n zări
Şi să aleg meschine interese
Uitând de-ale spreranţelor chemări?

Iubirii nu-i pot pune bariere,
Nici tu, în vis fiind, nu poţi opri
Dorinţa care, tot mai mult, ne cere,
Măcar, din când în când, a ne uni.

N-am ce să fac să stau fără să-mi pese,
Când în priviri mi-apari de nicăieri,
Simt că mi-e greu şi-ncep să mă apese,
Ştiutele-ţi, deja, învăpăieri.

marți, 22 august 2017

Venirea-ți de vindecare

Din depărtări ce nu se pot cuprinde,
Sau poate chiar dintr-un tărâm din vis,
Venirea ta deloc nu mă surprinde,
De multe ori în versuri te-am descris.

Ştiam că vii, ştiam că orice clipă
Ne poate fi însemn de început,
Şi vei goni, cu totul, spre risipă
Ceea ce-a fost, în viaţa mea, trecut.

Nu m-a surprins motivul de venire,
Când mai nimic nu se vroia motiv,
Surprins am fost de-a formei întâlnire,
În timp, fără de dubii, evaziv.

Din depărtări, şi zic, din altă lume,
A fost să vii când îţi ieşeam în drum
Admonestat de mult prea simplu-mi nume
Ce mă tot vrea, real, aici, acum.

Din vis ieşeai, de paşi făcând risipă,
Lăsând în urmă fapte şi trăiri,
Făcându-mă să-ţi spun, cumva în pripă,
Ideea unor multe amintiri...

Încearcă să mă vindeci şi pe mine
De gândul ce îmi e căutător,
De aşteptare şi de dor de tine,
De visele, ce-n taină, dor şi dor...

Vii de departe şi plecăm departe,
Pe un tărâm ce-l ştim, deja, din vis,
În viaţa care ne va trece peste moarte,
Spre nemurirea ce ni-i dar promis.

luni, 21 august 2017

Demers de mers

Mă tot împinge gândul, de la spate,
De amintiri să uit, dar nu să uit
Că visele-mi se vor reîmpăcate
În felu-n care lor le e sortit.

Dându-mi motive dorului de ducă
Nu mă întreb de ce tot vreau să plec,
Nici dacă vrea cu totul să-mi reducă
Ideea că prin vremuri trec, tot trec.

Unde-am s-ajung nu are importanţă,
De dor nimic nu pare relevant,
Firescul e de maximă pregnanţă,
Atuul lui e cel mai important.

Nici faptele, cum fi-vor să se facă
Nu-mi sunt motiv de alte-ngândurări,
Bune vor fi, chiar dacă n-or să-mi placă,
Ca drum să bat şi nu, mereu, cărări.

Aşa e dat, oricât n-aş vrea a crede,
Când sunt, de dorul mare, revoltat,
Şi prea puţin mai vreau a mă încrede
În spaţiul ce îmi pare limitat.

Mă tot împinge gândul, nu mă iartă
Drumul să-l merg, ştiind că-l am de mers,
Până acolo unde-i dat de soartă
Să înţeleg al gândului demers.

marți, 15 august 2017

Joc de balans

Îmi place să mă joc... Şi jocu-mi place,
Nu ştiu cum bine-ar fi să îl numesc,
Nici n-aş putea uşor să-l definesc,
E un balans între război şi pace.

Chiar jocul, cu accente, creionează
Ideea că mergem pe-acelaşi drum,
Nici nu contează unde şi nici cum,
De fapt puţine ştim că mai contează.

Printre contrarii şi direcţii clare,
Te văd venind din umbre de trecut
Să-mi fii nu doar un simplu împrumut,
Să-mi fii mai mult decât o întâmplare.

Nici noi nu ştim cum de-am căzut la pace,
Urcând pe munţi ori dealuri coborând,
Eu însă cred că-ţi pui mereu în gând
Să redevin şi tânăr, şi tenace.

Venind, predestinaţi, din alte ere,
Ni s-ar fi spus să ne lăsăm ştiuţi
Când, condamnaţi să fim necunoscuţi,
Ne pretindeam fireasca graţiere.

Şi te închid, ca-n joc, în fortăreţe,
Punând pecete lacătelor porţii,
Ca trăitor ce las în voia sorţii
Drumul, târziu, spre zări de bătrâneţe.

Jocul îmi place... Uit cumva de mine,
Uit să mai fiu extrem raţional,
Jucându-mă trăiesc în mod real,
În mod real, iubito, sunt cu tine.

duminică, 13 august 2017

Grăbire fără grabă

Am învăţat să am, oricât, răbdare,
Să nu-mi doresc gândindu-mă grăbit,
Să iau în seamă simpla întâmplare
Şi să aştept momentul potrivit.

Nici drumul nu-l mai fac acum în grabă,
Grăbit nici nu-l pornesc, nici nu-l opresc,
Graba o ştiu, a fost şi este snoabă,
Evit mereu cu ea să mă-ntâlnesc.

Mă mai condamni, iubito, că sunt moale,
Şi prea mă las de aşteptări sedus,
Şi simţi că nepăsarea-mi dă târcoale,
Chiar mă complac a-i fi, tăcut, supus.

Tot ai idei... Sunt chiar esenţiale,
Se vor cu un efect răscolitor,
Însă le văd de-a dreptul radicale,
Nu mă mai pun acum la mintea lor.

Dor ştiu că-ţi e, şi dor îmi e, de viaţă,
De judecata-mi numai zic nimic,
O deznădejde-mi pare, te agaţă,
Iar adevărul pare tot mai mic.

Grăbeşte-mă, dar fă-o fără grabă,
În grabă toate trec şi nu au sens,
Iar trecerea-i pe noi nu ne întreabă
Dacă ne vrem, cu fuga-i, în consens.

Avem acum de tras învăţăminte,
Sau doar un prag, mai mare, de trecut,
Ca să se poată mersul spre-nainte
În contra risipirii-n absolut.

Eu am răbdare, ştiu să am răbdare,
Nu sunt, în nici un fel, risipitor,
Ştiu că nimic nu este la-ntâmplare
Nici chiar un gând nu e întâmplător.

duminică, 6 august 2017

Cărarea spre drum

Dacă mai crezi n-am eu puteri să ştiu,
Tot ce mai ştiu îmi este în credinţă...
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Alături, pe un drum, de biruinţă.

Devin, pe zi ce trece, mai tăcut,
De parcă mă afund în rătăcire,
Uitând că nu există absolut,
Şi nu-i trăirea doar o amintire.

Mă arde aşteptarea ca un foc
Ce peste orizonturi se întinde,
Şi simt că neodihna-şi face loc,
Neliniştea ideii mă cuprinde.

Dar ştiu că-mi eşti un pas şi îmi vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi cea care, o viaţă, va vorbi
De rostul ce îl are o-ntâmplare.

Dacă mai crezi, nu pot nicicum să ştiu,
Eu însă nu am urme de-ndoială,
E-aproape noaptea când va fi să-ţi fiu
Motiv de faptă fără de sfială.

Poţi să îmi spui că sunt un visător
Ce lasă timpul mult prea mult să treacă,
Eu voi răspunde însă că mi-e dor,
Iar dorul în tăcere mă îmbracă.

Tăcerea, tu, în vise mi-o prefaci,
Aşa rezist, şi cred, şi am putere,
Te văd, în viitor, cum te dezbraci
Făcându-mă să cred în re'nviere.

Dar ştiu că pas mi-ai fost şi iar vei fi,
Clipă de vis şi clipă de urmare,
Şi nici nu e departe acea zi
În care drum vom face o cărare...

marți, 27 iunie 2017

Scris de dor

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
să scriu iarăşi despre noi,
Că simt clar şi fără dubii
că spre viaţa de apoi,
Împreună ne e drumul
împreună, numai noi.

Mă pornesc, uitând, agale,
răvăşit de tot ce-a fost,
Până când, fără să-mi pese,
de-al furtunii avanpost,
Lupt cu umbra de speranţă
când nu pot să-i dau un rost.

Fug la deal, fug şi la vale
simt cum urc şi cum cobor,
Cred şi-n lacrima de soare
şi-n motivul norilor,
Şi-n cădere, şi-n urcare,
şi-ntr-al minţii tainic zbor.

Îmi e dor să nu îmi pese
că vin toamnele cu ploi,
Şi că drumuri mult bătute
se vor umple de noroi,
Neavând nici urme paşii
şi nici cale înapoi.

Nu-mi găsesc deloc motive
drumului în alte părţi,
Oricât mi s-ar pune-n spate,
ori citise-va prin cărţi,
Despre locuri, şi momente,
şi însemne vechi pe hărţi.

Iar mi-e dor... Mi-e dor, iubito,
parcă tot mai mult mi-e dor
De-ntâmplări cu sens şi rosturi
duse până-n viitor
Că trăindu-le urmarea
nu-mi găsesc motiv să mor.

luni, 26 iunie 2017

Cuvânt puțin

Mi-e cuvântul astăzi prea puţin,
Să îţi spun simţirea-mi despre tine,
Mă gândesc de-i drept să mă abţin,
Sau de a-ţi vorbi ar fi mai bine.

Parcă nici nu pot, cumva, să cred
Că îmi eşti acum ieşită-n cale,
Gânduri şi idei se tot succed,
Mult prea mult, sau prea puţin, reale.

Mă întreb de unde-ai apărut,
Din prezent sau doar din altă viaţă,
Dintr-un timp ce ni-i comun trecut
Sau e umbra unui val de ceaţă?

Numele ţi-l spun şi-mi e uşor
Să-ţi pricep, ca şi motiv, privirea
Ce-ntr-un fel se-arată tuturor
Când ţi-ascunzi, sub ea, voit, pornirea.

Stau şi te privesc şi nu ştiu când
Ţi-am mai spus că eşti, prin tot, divină
Că îmi iei al neputinţei gând
Ca să-mi pierd trăirea în rutină.

Depărtări, în umbre, ne mai ţin
Şi ne duc pe drumuri neştiute,
Ca, uitând încrederea-n destin,
Să visăm şi vrute, şi nevrute.

Îmi găseşti un gând pe care-l scriu
Gând ce-l ai în pasul de pornire,
Şi te-ntrebi de cum mi-e dat să ştiu
Că îţi cauţi drum întru menire.

Nu am timp de-aţi spune explicit,
Uneori nici eu nu ştiu prea bine,
Însă cred: voi-vei dăruit
Gândul că-ntr-o zi poţi fi cu mine.

joi, 22 iunie 2017

Destin de ultimă scrisoare

În gânduri am dorinţa tot mai mare,
Să-ţi spun ceva ce greu îmi e să-ţi spun,
Ideile cumva să mi le-adun,
Să-ţi scriu această unică scrisoare.

Aş vrea, de voi putea, să spun de toate,
Să spun despre prezent, despre trecut,
Despre atât de multu-mi absolut
Al gândului că dacă vreau se poate.

Puține ştii din multa-mi poezie,
Că-n ea, din viaţă, am lăsat puţin,
Ba chiar am încercat să mă abţin,
Că simt venind o vreme ce-ntârzie.

E timpul, dar, să nu-ţi mai vreau ascunde
Că nu mă simt cu mine împăcat,
Când ştiu că cerul meu e-nnourat
Şi, rănile, ce dor, sunt prea profunde.

Venim din două lumi... Această lume
E un amestec mult paradoxal,
În care timpul altfel e real
Dacă purtăm, sau nu, acelaşi nume.

În sincretismul care-şi dă valoare,
Schimbând mereu al clipelor reper,
Eu mi-am permis să cred, nu doar să sper,
Că toţi avem acelaşi loc sub soare.

Dar nu-i aşa, o altfel de dreptate
Ne-mparte după strâmbe judecăţi,
Punându-ne în spate alte plăţi,
Accentuând a minţii legitate.

Nici eu, nici tu, n-am vrut a ţine minte
Proorocirea unora înguşti
Ce ne-mpingeau spre poarta unor cuşti,
Un fel de case, dar, de fapt, morminte.

Acum plătim, cu moartea, sau cu viaţa,
Dorinţa împlinirii unui vis,
Şi lipsa unui minim compromis
În încercarea de a sparge gheaţa.

A merge înainte nu se poate,
Nici n-avem cum să mergem înapoi,
Există diar o cale pentru noi,
De reuşim să trecem peste toate.

Ne întrebăm ce lege, omenirea,
Va mai găsi să ţină omu-n frâu,
Lăsând să se reţină că menirea
Se poate împlini şi prin desfrâu.

N-ai nici un fel de gând, ori de speranţă,
Nu crezi că-i drept, dar însă îmi zici să plec,
Că poţi, aşa, rămâne-n consonanţă
Cu toate cele care vin şi trec.

N-am cum să cred că ceva se mai schimbă,
Sunt visător la fel cum sunt lucid,
Cuvintele în minte mi se plimbă,
Rămâne-vor aşa... Mă sinucid...